Cununia în Noul Testament

 „A treia zi – de la chemarea lui Filip și Natanael - s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă.” (Ioan 2, 1-2)

            Nu pot să nu încep discuţia despre acest subiect altfel decât prezentându-vă această relatare minunată a nunţii din Cana Galileii, parcă-ţi și saltă inima de bucurie, că toată ziua dacă am vorbi nu am termina despre ce frumuseţe de viaţă umană concretă dar și teologie înaltă se amestecă aici. Dacă este să facem menţiunile acestea premergătoare, care pot plictisi, putem să spunem că exista un ritual al nunţii în Vechiul Testament care avea anumite formalităţi, între care și trimiterea de invitaţii. Putem constata cinstea de care se bucura Maica Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos și ucenicii săi devreme ce au fost invitaţi la această nuntă. Pe atunci, imaginea, cinstea, reputaţia în popor nu era ceva cu care să te joci; dacă ar fi fost adevărate toate mizeriile astea care se induc direct și indirect prin mass-media și documentarele National Geografic, atunci demult Maica Domnului ar fi fost ucisă cu pietre, lipsită de cinste în popor și alungaţi de acolo, cu atât mai puţin invitaţi la nuntă, unde asta însemna un fel de apreciere publică și de mândrie pentru gazdă în poporul israelit.

            Un alt lucru pe care trebuie să-l avem în vedere se leagă de faptul sigur că aceea nu era orice fel de nuntă, cum vedem în ziua de astăzi la diferite organizaţii din acestea care citesc Biblia dar nu înţeleg nimic din ea, așa numiţii protestanţi, ci era o nuntă după Legea Lui Dumnezeu, după Revelaţia dată lui Moise, desfășurată sub supravegherea preoţilor Legii Vechi, a rabinilor, a învăţătorilor de lege, deci sub simbolul pământesc al binecuvântării Lui Dumnezeu, nu fiecare după capul lui. Nu putem face nunta la malul mării, în pădure, în parcuri, în faţa casei, la restaurant, deci așa oriunde. Taina este Taină, trebuie să ai un loc cu legitimitate unde să fie Biserica, să fie Hristos, Evanghelia, chivotul, Sfintele Taine, Sfântul Antimis, Sfânta Masă sau Sfântul Mormânt și Piatra Învierii, Bethleemul și slava Înălţării: „În biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească, deschide-ne nouă uşa milei tale. (Tropar din timpul Postului Mare)” Prima formă de comunicare cu Dumnezeu a fost și este în faţa Sfântului Altar, a Sfântului Jertfelnic: „Şi a zidit Avram acolo un jertfelnic Domnului, Celui ce Se arătase.” (Fac. 12, 8)

Oare ar mai fi fost Maica Domnului altfel prezentă acolo la nuntă, oare ar mai fi răspuns Mântuitorul invitaţiei ? Nicidecum. Doar spune clar: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt. 5, 17) Mai mult decât atât, nu era o nuntă cum se întâmplă în unele locuri în ziua de azi, ci avea un grad de civilizaţie și demnitate umană; beau, mâncau, se veseleau, discutau, dansau, petreceau dar totul cu măsură și păstrând decenţa și buna-cuviinţă. Deci vedem, că Dumnezeu nu este impotriva acestora dar păstrându-se demnitatea și statul de om. Petrecerea era un motiv de bucurie și veselie a unei comunităţi, nu o stare care să favorizeze desfrâul și etalarea trupului și podoabelor de tot soiul. Tot la această nuntă, avem și prima minune săvârșită de Mântuitorul, mai înainte de vreme, la cererea Preacuratei Maicii Sale, prefacerea apei în vin, nu orice fel de vin, ci unul de foarte bun gust, că zice acolo: „Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El.” (Ioan 2, 10-11) Deci iată o minune banală, am putea spune, nimic spectaculos ca învierile din morţi, vindecările nemaipomenite și controlul forţelor naturii; o minune care vine să certifice în primul rând că totul trebuie să se facă cu binecuvântarea Lui și cu decenţă, căci în a Sa bunăvoinţă stă bucuria și veselia noastră de zi cu zi. Aici se pune accentul clar pe primul lucru bineplăcut Lui Dumnezeu, baza pe care poate sta o societate sănătoasă, anume familia credincioasă către care Dumnezeu privește și acoperă orice lipsă: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.” (Evrei 13, 4) și adaugă Apostolul Pavel: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică.” (Ef. 5, 31-32) Pentru că dacă este în Hristos, în Biserică, nu cade niciodată și nu este supusă răutăţilor veacului acestuia: „Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. (...) Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.” (Ef. 5, 27-30) căci „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (...) căci ai Lui neam şi suntem.” (Fapte 17, 28)

 După învăţătura Bisericii ne întoarcem din nou la starea adamică, uitaţi ce simplu, pentru „patul neîntinat și nunta nespurcată” înaintea Lui Dumnezeu se socotește ca o stare de feciorie. De ce ? Aici avem o lucrare a harului, „vor fi amândoi un trup”, deci o feciorie a minţii și a duhului, o feciorie duhovnicească, este rostul firesc al lucrurilor care în veșnicie se traduc astfel: „Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Luca 20, 35-36)

Părintele Calistrat, Măn. Vlădiceni (Iași)

Familia în Vechiul Testament

       Părintele Petre Semen, cercetător al culturii și civilizaţiei iudaice, expert în limba ebraică și profesor de Vechiul Testament, în tratatul său numit „Arheologia biblică în actualitate” are două capitole dedicate exact acestui subiect. De acolo aflăm că pentru noţiunea de familie, limba ebraică folosește termenul „baith” care desemnează două lucruri deopotrivă: atât casa care-i adăpostește pe membrii unei familii cât și membrii și descendenţii unei familii. Relatarea creării primului cuplu uman legitimează căsătoria monogamă care singură corespunde pe deplin voii Lui Dumnezeu, poligamia apărând abia prin descendenţii lui Cain. Trăind într-o societate patriarhală, rolul femeii era orientat spre mediul casei și al familiei, excepţie fiind doar câteva femei care s-au impus în viaţa publică: Debora, Hulda, Iudith, Ester. Cu toate excepţiile, caracteristica societăţii vechiului Israel era aceea că se baza pe căsătoriile monogame: „Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.” (Ecclesiastul 9, 9); prezenţa mai multor femei în aceeași familie arătându-se întotdeauna dezavantajoasă.  Cu toate că femeia era subordonată bărbatului, rolul ei creștea fundamental când devenea mamă; soţul se atașa de ea iar copii îi datorau multă preţuire.

          Pe temeiul poruncii divine date primilor oameni: „Creșteţi și vă înmulţiţi și stăpâniţi pământul” (Fac. 1, 28), la israeliţi era considerat ca blestemat de Dumnezeu cel care a murit fără să îndeplinească această poruncă.  Aici avem mărturia Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana; în momentul când au mers cu darul la altar, au fost izgoniţi de arhiereul Isahar care era arhiereul anului şi nici măcar nu i-a primit pentru binecuvântare şi pentru spălarea păcatelor cu jertfa ce o aduseseră, mieluşel sau turturele. I-a fugărit şi s-au dus unul acasă în grădină şi unul la oi pe munte, pe Valea Chedronului, unde este peştera Sfântului Ioachim şi este şi peştera Sfintei Ana pe Valea Hozevei. S-au dus acolo şi au făcut rugăciune pentru că vârstinicii Ioachim şi Ana mai aveau şi o casă în Ierusalim, unde este astăzi pretoriu, imediat la intrarea pe poarta Damascului. Aveau moşie, Ana a fost o femeie foarte bogată.

Aici mai trebuie să facem unele clarificări. Una din ele ar fi că rostul acesta biologic manifestă acum insticte de tot felul ca răspuns la o natură care freamătă odată cu el și asupra căreia nu mai are controlul deplin pe care-l avea în paradis, ba din contră, uneori îl domină pe om și face din el o piesă într-un angrenaj impersonal și insensibil, din stăpânul palatului numit Creaţia Lui Dumnezeu, dependentul ei: „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.” (Rom. 8, 22) Avem și mărturia psalmistului David, o constatare dar și o ironie, atât la adresa căderii protopărinţilor cât și la adresa căderilor noastre de fiecare zi: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 12) Prin ce s-a asemănat ? Prin instincte și prin înmulţirea aceasta pe care o au toate făpturile. Dar se mai aseamănă și prin altceva; prin căderile din ce în ce mai prăpăstioase din starea de fiinţă raţională care gândește și trăiește echilibrat, în starea de sclav al poftei și al comportamentului lipsit de civilizaţie, de chibzuinţă, de acea „omenie” de care vorbim noi poporul român, termen pe care nu-l găsim la nici un alt popor ca echivalenţă. Mai este o ironie fantastică: folosirea voinţei și raţiunii pentru a ajunge mai rău ca animalele, mai prejos decât echilibrul unui instinct natural. Aici este căderea dar tot aici este și ridicarea. De ce ? Pentru că îndemnul creșteţi nu se referă doar la nivelul trupesc, ci și la cel spiritual dar poate mai ales la cel spiritual. Noi nu spunem spiritual, acesta-i un cuvânt mai profan, noi spunem duhovnicesc care este mai mult decât spiritual, este personal, este o lucrare a Duhului Sfânt: „Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire.” (I Pt. 2, 2) Până când să creștem duhovnicește ? Abia în prima fază până ce „ne vom întoarce în pământul din care am fost luaţi” (Fac. 3, 19) Din care pământ am fost luaţi ? Oare din acest pământ stricăcios și negru ? Nu ! Ci din pământul nestricăcios al raiului care s-a ridicat la cer înainte de potop. Când vom ajunge pe acel pământ, vom crește și acolo, dar după alt chip: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin (...)” (I Cor. 13, 12)

            După începerea întemeierii de familii și nașterea de fii și fiice, structura aceasta a firescului uman numită famile, a început să primească binecuvântarea prin mâna părinţilor, prin patriarhii Vechiului Testament. Ei erau într-un fel ca patriarhii noștrii de astăzi, patriarhii de Biserici naţionale. Avraam, Isaac, Iacov, cei  cei doisprezece fii ai lui Iosif, toţi au fost ca niște patriarhi de astăzi, cele doisprezece seminţii ale lui Israel. Acum este Israelul cel Nou, întregul neam creștin, indiferent de origini dar educat duhovnicește, înţelegător și împlinitor al celor ascunse în Legea care „ne-a fost călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24): „împărăţia Lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.” (Mt. 21, 43)  „căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.” (Mt. 3, 9) „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt. 5, 17) Și de ce spun ascunse ? Nu ascunse de puterea lor de înţelegere, că mulţi L-au văzut pe Mesia în prescripţiile și învăţăturile Legii, ci ascunsă de deschiderea lor către Dumnezeul Cel Adevărat, că erau ca pruncii încăpăţânaţi; ascunsă și de contextul primitiv și necivilizat al lumii în care trăiau, - cum să le vorbești lor în chip deschis de dragoste, de pace, de civilizaţie când ei trăiau in mijlocul popoarelor canaanite care venerau organele sexuale și jertfeau copii în rituarile lor sau îi puneau în temelii de casă cum arată mărturiile descoperirilor arheologice ale secolului nostru.

           Până după Potop nu putem vorbi de familie binecuvântată, ci mai mult de cursul biologic sădit prin îndemnul către creștere și a înmulţire, mai mult un experiment al fiinţei umane în raport cu cât se poate depărta sau apropia prin liber arbitru de Dumnezeu și ce consecinţe pot apărea, un joc de statistică și sociologie dacă vreţi să spunem așa: „După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: «Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea.»” (Fac. 7, 1)

După Potop, odată cu Avraam și Sara, vorbim deja de binecuvântare, vorbim de modelele absolute ale Vechiului Testament care au rămas ca mărturie până în zilele noastre: „(...) Cel ce ai binecuvântat pe robul Tău Avraam și ai deschis pântecele Sarrei și l-ai făcut tată a multe neamuri; Cel ce ai dăruit pe Isaac Rebecăi și ai binecuvântat nașterea ei; Care ai însoţit pe Iacov cu Rahela și dintr-însul ai arătat doisprezece patriarhi; Cel ce ai însoţit pe Iosif cu Asineta și le-ai dăruit lor prunci pe Efrem și pe Manase; Care ai primit pe Zaharia și Elisabeta și le-ai dat lor prunc pe Înaintemergătorul; Cel ce din rădăcina lui Iesei, după trup ai crescut pe pururea Fecioara și dintr-însa Te-ai întrupat și Te-ai născut spre mântuirea neamului omenesc; Care, pentru negrăitul Tău dar și pentru multa Ta bunătate, ai venit în Cana Galileii și nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege și nașterea de prunci dintr-însa. Însuţi Stăpâne Preasfinte, primește rugăciunea noastră, a robilor Tăi și, precum acolo, și aici, fiind de faţă cu ajutorul Tău cel nevăzut, binecuvintează nunta aceasta.” (Rugăciune în Slujba Cununiei)

La ce fel de neamuri a fost făcut tată Avraam ? „(...) ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Fac. 22, 17) adică două neamuri, de oameni sfinţi sau de oameni păcătoși că acesta este simbolul nisipului, al deșertului – lumea căzută, iar stelele cerului, lumea mântuită: „ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filip. 2, 15) „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem.” (Fapte 17, 28)

          Adesea vin credincioșii și întreabă de tâlcuirea acestui minunat psalm cincizeci, pe care toţi îl știu pe de rost, când spune „că întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea”. Aici sunt sensuri multe și foarte adânci că am putea vorbi o zi întreagă. Nu vă spun decât ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul și Cuviosul Eftimie Zigabenul în volumele acestea două de o valoare inestimabilă, un compediu de patrologie cu tâlcuiri la Psalmi pentru cei așa păcătoși, cu înţelegerea întunecată ca noi. Deși nunta s-a făcut pentru nașterea de fii, cu toate acestea ea își are firea și originea în patimă, în căderea în păcat, că nu era așa în rai, acolo era altă stare, cum am vorbit. Deci acum până și începutul nunţii este în îndulcire. Dar ce fel de îndulcire ? O îndulcire care nu mai este spre viaţă, ci spre moarte: „Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Rom. 5, 14) și vom vorbi la nunta în Noul Testament că se schimbă rostul ei „căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (1 Cor. 15, 22), adică Sfânta Euharistie, Sfânta Împărtășanie care se dă mirilor în Taina Cununiei creștine: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” (Ioan 6, 54-57) Mărturia celor de mai sus o avem la Bunavestire și la Nașterea Domnului, când la starea adamică de curăţie și mai presus ea numai Maica Domnului se ridică din toată creaţia. Cum așa ? Simplu: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieș. 33, 20) și continuăm cu Sfântul Andrei Criteanul „dar pe Cuvântul Întrupat văzându-L, pe Fecioara o fericim”. De ce ? Pentru ea naște iarăși mai presus de Lege, fără de sămânţă și mai presus de firea biologică, deci încă odată înmulţirea prin cuvânt și hrana din Hristos  Cuvântul – Pomul Vieţii din mijlocul Raiului și Hristos - Pomul Vieţii din Sfântul Potir al Bisericii, Raiul care S-a coborât din nou pe pământ dar acum după un alt fel de Potop, un Potop al harului, un potop care curăţește în chip nevăzut prin Jertfa Lui Hristos pe cei ce sunt în corabia Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49)

        Relatarea Facerii remarcă femeia ca pe un partener pe măsura bărbatului: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Fac. 2, 23-24) Ulterior bărbatul o va stăpâni iar ea va apărea adesea ca numărându-se printre bunurile lui. De aceea i se și adresa cu termenul de „domn” și „stăpân” arătându-se că ea era proprietatea bărbatului, așa cum erau de pildă casa sau câmpul. Însăși expresia „a-și lua femeie” este înţeleasă de lingviști ca derivând dintr-o structură gramaticală echivalentă cu „a deveni stăpân”. Originea acestui fapt este clară în pervertirea apărută după neascultare descrisă în capitolul trei al Genezei: „Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni». Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine ! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale !” (3, 16-17) Poziţia aceasta de subordonare nu a împiedicat societatea israelită să cunoască femei cu aceleași abilităţi politice ca bărbaţii: judecătoarea și proorociţa Debora care i-a salvat pe compatrioţii săi de sub jugul regelui Iabin al Canaanului (Jud. 4, 4-5); Batșeba care a reușit să-l impună la tron pe fiul ei Solomon, cu toate că nu era cel mai îndreptăţit să-l ocupe; Izabela care avea autoritate în Israel (I Regi 21); Atalia, care a ocupat câţiva ani tronul regal în Iuda; eroinele naţionale Iaela, Iudit și Estera ca unele ce au salvat poporul în momente deosebit de critice. În viaţa religioasă nu putea fi slujitoare la templu dar unele femei puteau fi profetese și se bucurau de multă consideraţie, fiind consultate chiar de miniștrii regelui (II Regi 22, 14); avem și exemplul lui Mariam, sora lui Moise, avem pe Debora, care erau inspirate de Duhul Lui Dumnezeu. Astfel, partea bărbătească și partea femeiască, au fiecare rolurile lor, nu putem înţelege taina, dar putem spune cu Sfântul Pavel: „Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul.  Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu.” (I Cor. 11, 11-12)

          Societatea israelită era profund religioasă. După primirea Legii sfinte de Moise, pe tocul ușii se aplica „mezuza”, un recipient ce conţinea poruncile Legii; la colţurile unor obiecte de îmbrăcăminte se adăugau ciucuri ca să-și amintească permanent de originea și sfinţenia poruncilor. Masa se lua de două ori pe zi, cea mai importantă fiind cea de seară, la care se reuneau toţi membrii familiei iar tatăl rostea o rugăciune și o formulă de binecuvântare, cum vedem că se păstrează până astăzi în familiile creștine. Trebuie menţionat că momentul juridic al încheierii căsătoriei îl constituia achitarea preţului de răscumpărare, numit „mohar” către tatăl fetei. Căsătoria avea la iniţiere, cum am spus, doar binecuvântarea capului familiei dar nu și un ritual religios; era privită ca un legământ (Mal. 2, 14; Pilde 2, 17). Și aceasta se păstrează până astăzi în tradiţia creștină și Sfântul Ioan Gură de Aur în „Omilii la Căsătorie” constată adevărul practic puterii în cuvânt a părinţilor, astfel că părinţii cu frica Lui Dumnezeu, adică mama sau tata, când spun ceva și s-a încălcat de copii, lucrul respectiv se distruge și nu dăinuie. Aceasta este valoarea și importanţa binecuvântării. Vedem că Rahela cere binecuvântarea de tatăl ei. Moise se duce slugă la preotul Ietro, pentru a o lua de soţie pe Semfora, căci nu avea bani să plătească mohar-ul.

       O altă caracteristică foarte importantă cu multe ramificaţii duhovnicești și psihologice era rușinea faţă de expunerea aceasta ostentativă a goliciunii trupești. Unul din lucrurile care ne separă clar de animale, de dobitoace este acoperirea trupului și rolul intimităţii. Avem îndemnuri, ca legiuri de la Însuși Dumnezeu, după căderea și luarea „îmbrăcăminţii acesteia de piele” (Fac. 3, 21), să purtăm și haine decente, rolul sexualităţii nefiind ca în ziua de astăzi exacerbat ca o obsesie și o boală psihică.

Familia în Eden

       Tatăl, Fiul și cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă și nedespărţită, aceste Trei Persoane unite și neamestecate, de mai înainte de timp, fără de cauză, de început și sfârșit, alcătuiau familia duhovnicească a Cerului, după cum relatează Sfântul Ioan Gură de Aur și Inocenţiu de Odessa. Regele David specifică în Psalmi: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. 32, 6) Deci Dumnezeu ceea ce a creat a creat în Duh și în Cuvânt. Apoi iarăși un verset frumos al psalmistului David spune:  „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit (...)” (Ps. 118, 73) Care sunt mâinile Lui Dumnezeu ? Fiul și Duhul Sfânt. Cum este omul făcut ? Ce sfat a fost în Sfânta Treime ? „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (...)” (Fac. 1, 26) Aceeași legătură de rudenie era și în primul Om, între Adam și Eva, că nu se face diferenţă și zice: „Şi au făcut Dumnezeu pe om după chipul Lui Dumnezeu l-au făcut pe dânsul, bărbat și femeie i-au făcut pe ei.” (Fac. 1, 27, Biblia ed. 1914) Tatăl a îndeplinit rolul de mumă şi a născut pe Fiul din sânurile Sale mai înainte de toţi vecii, aşa cum numai Duhul Sfânt ştie, că zice Apostolul: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.” (I Cor. 2, 10)

Nouă așa ne consemnează Scriptura. Cine vrea să se suie mai sus decât Dumnezeu, păţește cum a păţit Lucifer, cade în neant, cade în neștiinţa și necunoașterea Scripturii, pentru că adânci sunt tainele Scripturii. Spune așa: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39) dar aveţi grijă la „unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.” (2 Pt. 3, 16)

„Aceasta este cartea facerii oamenilor, în care zi au făcut Dumnezeu pre Adam, după chipul Lui Dumnezeu l-au făcut pe el. Bărbat și femeie i-au făcut pe ei și i-au binecuvântat; și au chemat numele lui Adam în ziua în care i-au făcut pe ei.” (Fac. 5, 1-2, ediţia 1914)  

Cum i-a făcut bărbat și femeie ?

Femeia dormea in coasta lui Adam așa cum a dormit Biserica în coasta Lui Hristos, ca să fie clar. Adam a adormit și a scos viaţă din coastă, pentru că așa spune: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă.” (I Cor. 15, 45) Deci el a beneficiat din plin de înţelepciunea şi puterea Duhului Sfânt, harul şi harismele fără de măsură, de aceea spune că sufletul, la ieşirea din trup, are înţelepciunea adamică de dinainte de cădere. Deci în clipa în care Hristos a murit, cum spune în Prohod, în clipa aceea, din coasta lui Hristos a fost scoasă viaţa, deci a fost scoasă Biserica şi a curs sânge şi apă (cf. Ioan 19, 34) -Împărtăşania sau Euharistia şi Botezul.

Dar în acelaşi timp şi Fecioara Maria a născut pe Fiul fără de tată fiind tot o familie. De ce o familie ? Pentru că Fecioara Maria era mireasa Tatălui din cer. Deci aceeaşi familie duhovnicească a fost Adam şi Eva. Iar Inocenţiu de Odesa explică: Atât omul cât şi femeia au fost creaţi şi cu organele biologice, creaţi integri din punct de vedere biologic, anatomic, dar şi cu puterile sufleteşti mai presus de putere, adică întăriţi în har pentru că de asta mâncau din pomul vieţii, încât aveau măsura să discute şi să stea la sfat cu Dumnezeu.

Aceasta este cea mai mare taină că a văzut omul că nu e bine să fie singur pe pământ. Şi spune, l-a adormit pe Adam un somn adânc. De ce l-a adormit cu somn adânc pe Adam ? Aşa cum Fecioara Maria nu înţelege deplin Întruparea şi spune: „să nu-mi fie o înşelare ca Evei oarecând” (Acatistul Bunei Vestiri) aşa nici Adam nu cunoaşte facerea Evei, dar spune aşa: „Iată os din oasele mele și trup din trupul meu.” (Fac. 2, 22) Vedeţi ce prooroc era ? Iată trup din trupul meu, carne din carnea mea, viaţă se va chema – Eva. Vedeţi ? Şi i-a fost lui femeie.

Dar în ce sens femeie ?  În sens de colaborare şi ajutor pe pământ pentru că exista aici pe pământ viaţa îngerească. Aici sunt cele două stări: viaţa îndumnezeită îngerească şi viaţa anatomică și biologică care era cuprinsă în duhovnicesc şi stătea între stricăciune şi nestricăciune;  între stricăciune în momentul căderii şi între nestricăciune în momentul harului. Şi atunci, ce s-a întâmplat ? Pentru că în împărăţia lui Dumnezeu „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Mt. 22, 30) Sufletul are o nuanţă bărbătească, indiferent că e suflet femeiesc sau suflet bărbătesc, aşa era şi Eva din Adam. Ea era femeie cu trupul dar era suflet viu cu duhul şi atunci ea era încununată cu virtutea bărbăţiei. De aceea nu spune în primul psalm fericită femeia, ci „fericit bărbatul care n-a stat în calea necredincioşilor” (Ps. 1, 1), adică sufletul puternic, demn, plin de virtutea bărbăţiei.

 În clipa în care Eva s-a supus ascultării lui Adam, ei lucrau ca un întreg, cum ar lucra, de exemplu, privirea cu mintea: mă gândesc cum să privesc la pădurea aceea şi ochii deja privesc. Numai cât gândea femeia ceva şi Adam lucra, numai cât gândea Adam ceva şi femeia lucra. Se sincronizau, erau complementari unul celuilalt, erau în directă legătură cu Ziditorul şi în directă şi profundă lucrare între ei; gustând din Pomul Vieţii, din Cuvântul, avansau în acea unitate de care vorbește Hristos: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi.” (In. 17, 21) 

 De ce spune: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ?” (Fac. 1, 26) Tatăl ascultă întocmai de Fiul, Fiul ascultă întocmai de Tatăl şi Duhul Tatălui lucrează în Fiul şi se revarsă atunci când este nevoie, din dragoste. Acelaşi duh se revărsa din Adam în Eva atunci când era vorba de dragostea şi apropierea lor pentru că erau singuri pe pământ. Ei se plimbau prin rai ca nişte turişti. Pentru ei raiul, spune Părintele Stăniloae, era atât de inocent, încât nici nu l-au înţeles. De aceea l-au şi pierdut atât de repede. Şi iarăşi spune în învăţătura „Trăirea Lui Dumnezeu în Ortodoxie” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae), că în momentul în care ei simţeau o şovăire, alergau la pomul vieţii şi mâncau. În „Teologia Dogmatică Ortodoxă” de Silvestru de Canev este explicat tot în amănunt, cum mâncau, cum se întăreau cu duhul, fiindcă pentru ei în orice clipă îşi îndeplineau acea Fericire care este în cele nouă Fericiri pe care le spune Mântuitorul pe Munte: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei  5, 8) Ei erau atât de curaţi şi inocenţi că vorbeau cu Dumnezeu cum vorbim noi acum faţă către faţă.

Dar, în momentul în care erau să se înmulţească, spune Gheorghe Chedrinos  în Hronograf şi spun Sfinţii Părinţi, Sfântul Maxim Mărturisitorul, înmulţirea s-ar fi făcut prin cuvânt, deci numai s-ar fi sfătuit omul cu femeia să nască un prunc, ar fi rămas însărcinată şi năştea o nouă icoană a lui Dumnezeu, om întreg înduhovnicit, fără să aibă loc această reproducere anatomică pe care noi o asistăm cu medic, cu moaşe, injecţii, perfuzii, și așa mai departe, ci copilul se năştea exact cum S-a născut Hristos din Fecioara Maria şi Cuvântul din pântecele Tatălui mai înainte de toţi vecii. Deci fără de urmă, fără de prihană, fără de stricăciune, fără de întinăciune, fără de sânge, fară de dureri.

Este incorect în filmele pe care le vedem noi cu Iisus la televizor, când arată pe Fecioara Maria făcând gesturi pur femeieşti în timpul naşterii. Nu există aşa ceva.

Fecioara era scaun de heruvimi, acolo era toată Împărăţia Cerului. Nici vorbă ! Altfel nu ar fi stat steaua deasupra şi nu ar fi venit magi din toate zările pământului şi păstori şi îngeri ca să cânte. Vă daţi seama ce ar fi fost ca taina să nu mai fie taină ?! De aceea se şi spune „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută !” (Troparul Născătoarei de Dumnezeu)

Deci Adam şi Eva sunt familia tainică care nu aveau nici o legătură de rudenie. Aceasta este puterea Lui Dumnezeu şi se specifică „unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii” (Octoih). Dumnezeu a schimbat codul genetic al celor doi, ca ei, deşi au fost luaţi unul din altul, să aibă coduri diferite pentru a face gene „paralele", pentru a nu ieşi acei bolnavi biologic datorită apropierii de sânge.

            A lăsat Dumnezeu această taină şi după căderea omului. De ce a pus harisma aceasta ? Pentru a putea fi viaţă pe pământ. Ei se năşteau dar Dumnezeu avea această putere, că la El totul este cu putinţă, să nu pună aceeaşi oglindă genetică în fiecare. Schimba codul, ca ei luându-se soră cu frate să fie doar familie, nicidecum rudenie de sânge. Atât de mare era harul ! Spune Chedrinos: A născut Eva 50 de gemeni şi 100 de copii câte unul. A trăit Eva 960 de ani şi Adam 930 de ani şi a născut fii şi fiice. De ce spune fii şi fiice ! Nu s-au născut numai băieţi şi numai fete. Cain s-a născut odată cu Calmaca, Abel s-a născut cu Delbora. Singurul care s-a născut de unul singur a fost Sit care a fost numit şi fiul lui Dumnezeu pentru că îi strălucea  faţa. El a fost răpit la cer şi a adus scrierea şi astronomia. Este primul copil curat născut după cădere, după ce au plâns şi s-au pocăit. 

Cain şi Abel sunt născuţi din durerea supărării sufleteşti pentru că ei plângeau la poarta Raiului şi Dumnezeu le-a spus: „Gata, cunoaşte, Adame pe femeia ta, Eva, faceţi fii şi nu pierde vremea ! Răscumpărătorul prin voi vine, nu din altă parte.” Şi ei atunci au devenit familie. Dar Dumnezeu când a pus protopărinţii noştri bărbat şi femeie, exact cu acest scop i-a pus pentru că mai înainte în preştiinţa Lui Dumnezeu - nu există predestinare - ştia că vor cădea şi atunci au fost făcuţi întregi şi anatomic. Sensurile lor biologice şi mişcarea biologică a trupului cum o cunoaștem astăzi, acest complex raţional, emoţional, volitiv, instictual și neuro-vegetativ, acestea toate s-au sădit în om din momentul căderii, când a fost înlocuită veşnicia cu timpul şi viaţa veşnică cu viaţa pieritoare pentru că ei nu au murit cu duhul, ei au murit cu sufletul.  

Putem deci vorbi de familie în înţelesul actual abia după cădere. În rai nu a fost familie. Ei au fost două suflete în două trupuri nepervertite, pentru că erau harici, ea avea organe femeieşti dar nu simţea plăcerea, pofta şi diferenţa biologică.

Am citit odată în revista aceea pentru monahi, care se tipăreşte în Ardeal şi un profesor scrisese în acea revistă: căderea lui Adam din rai a fost de fapt plăcerea trupească care e atracţia dintre bărbat şi femeie. L-am sunat şi i-am spus:  „- Vezi că acela ţi-a scăpat în revistă o prostie.” Iar răspunsul a fost „- Nu-ţi convine, n-o mai cumpăra.” Şi am stricat relaţia cu acela doar pentru că i-am corectat ideea din revistă pentru că aceasta e ca o erezie. În rai e totul curat. Nimic necurat nu intră în împărăţia Lui Dumnezeu. Acolo nu există stricăciune. Totul e nestricăciune. Raiul este creat prin cuvânt: „Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit.” (Ps. 32, 9) Zice Sfântul Vasile de câtă cinste s-a învrednicit omul că toate celelalte vietăţi s-au făcut prin poruncă iar omul de Mâinile Lui Dumnezeu.

Cu câtă delicateţe S-a pregătit Dumnezeu să-l facă pe om - a sădit rai. Vă daţi seama ? Dumnezeu personal a pus fiecare pom iar Părintele Stăniloae explică, pomii sunt virtuţile minţii şi ale sufletului care sunt de fapt în om, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu e în noi. Deci când spune că Dumnezeu sădea rai nu se referea la câmpia mărginită din Mesopotamia, dintre Tibru şi Eufrat ci se referea la inima curată a lui Adam care cuprindea toată Împărăţia Lui Dumnezeu. Acela era raiul propriu zis. De aceea era îndumnezeit, pomii făceau şi floare şi rod şi frunze şi coapte şi pârgă. Deci totul era o veşnicie, o permanentă înnoire.

Din clipa în care Adam şi Eva au căzut, s-a întâmplat un lucru pe care ni-l explică Silvestru de Canev. Pomul binelui şi răului când a fost pus în rai a avut următoarea restricţie: să nu mâncaţi din el dar în clipa în care protopărinţii s-au dus şi au mâncat din acest pom, au schimbat şi sensul pomului. Pomul nu a mai fost pomul binelui şi răului, ci al răului şi al binelui. Întâi au gustat nenorocirea ca să înţeleagă binele ce avea să-l aducă Hristos cel vestit prin prooroci şi prin toţi drepţii Vechiului Testament.

Deci această vale a plângerii a fost creată din neascultarea omului şi atunci natura s-a pervertit şi pomul şi-a schimbat firea şi s-a numit pomul răului şi al binelui. În clipa în care a gustat, răul a prins direcţie în om, diavolul a pus stăpânire pe inima lui şi atunci absolut că inima lui Cain putea să fie inimă de ucigaş. De ce ? Pentru că el era pământesc, era născut din împreunarea dobitocească. Psalmistul David spune: „Omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 21) Deci nu numai că s-a alăturat, s-a şi asemănat - înmulţeşte-te ca dobitoacele dacă nu vrei să fii mare prin cuvânt ! Aici este esenţa tainei călugăriei, vedeţi ? Cine are ochii deschişi poate să înţeleagă care este diferenţa dintre familia duhovnicească şi familia biologică: soţul cunoaşte pe soţia sa şi naşte fii; călugărul, monahul cunoaşte pe soţia sa, Biserica, şi naşte fii. Dar cum ? În duh: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi !” (Gal. 4, 19) Se botează robul lui Dumnezeu, se tunde monahul cutare, schimonahul cutare, rasoforul cutare. Deci ei se nasc din cuvânt, moare omul vechi şi se naşte cel nou. Aceasta este taina. Aşa ar fi trebuit să fie şi în rai, fără să mai fie consum de energie biologică.  

Şi arată clar, cine au fost aceşti oameni care au ajuns la măsura aceasta ? Pentru că ar fi trebuit să moară oamenii, nu puteau să trăiască o veşnicie. Dar ce fel de stare au avut aceşti oameni ? Cum au avut-o Enoh şi Ilie care au fost răpiţi de vii la cer pentru viaţa lor aleasă dar pentru că s-au născut din mame stricăcioase şi ca să rămână de mărturie că e adevărată trăirea din cuvânt şi veşnicia omului din cuvânt, ei vor trăi până la apocalipsă vii, răpiţi la cer, Dumnezeu ştie în al câtelea cer sau în ce cer sunt hotărâţi de Dumnezeu; se întorc pe pământ, gustă moartea într-o clipă şi se duc veşnic la cer. Ei nu pot fi mai sus ca Hristos. Pentru că Hristos este începătura celor adormiţi. El este primul. Pentru că în Adam toţi mor, în Hristos toţi înviază. Vedeţi ? Aceasta este esenţa. De aceea Cain a putut fi ucigaș. Pentru că s-a născut din doi părinţi căzuţi în păcatul neascultării şi în păcatul prieteniei cu diavolul. În momentul în care ne împărtăşim, noi spunem următoarea vorbă: „Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta.” Despre ce taină e vorba ? Este vorba despre  Rugăciunea înainte de Împărtăşanie. Discuţia dintre Adam şi Eva din rai unde dracul nu s-a putut  apropia dar a stat la mărginirea harului. Şi de unde ştim ca există har mărginit care păzeşte pe omul adevărat ? Ştim de la satana. Vine satana, cutreieră cerul şi pământul şi spune: Doamne, dar nu am aflat sub cer pe pământ, cât am cutreierat tăria, om ca robul Tău Iov. Dacă Tu i-ai îngrădit toate cu harul, cum să mă ating eu de el ? A spus: Bine, ridic harul de la el, atinge-te, dar de sufletul lui să nu te atingi ! De ce ? Era de sorginte divină. Şi i-a omorât tot, nu a rămas nimic, ştiţi ! Grămada de gunoi şi cioburi de sticlă. În momentul când a fost să se atingă de sufletul lui şi să-l smintească, ce a făcut Iov ? Doamne, ce faci, dormi ? A stat la sfat cu Dumnezeu la modul direct. Nu şi-a pierdut firea. A stat cu Dumnezeu direct la sfat. Aşa este şi cu noi. Cât Adam şi cu Eva au stat în rai şi au mâncat din pomul vieţii şi au ascultat cuvântul Lui Dumnezeu, care cuvânt era şi vorbit dar era şi închipuit în pom, ei erau vii, pentru că prin ei trăia Hristos, pentru că suflarea de viaţă care s-a suflat asupra lor era din Duhul Sfânt, energia necreată, materia fară de materie, lumina mai presus de lumină, înţelepciunea mai presus de înţelepciune, viaţa mai presus de viaţă, deci nu există cuvânt. De aceea spune apofatic şi catafatic. În momentul în care s-au apropiat de marginea raiului, adică s-a depărtat harul, s-a subţiat sufletul omului ca o pânză de paianjen, aşa cum spune în psalmi.

Diferenţa dintre bine şi rău atâta este de subţire, cât ai rupe o pânză de păianjen. Aţi văzut cât este de subţire, nici nu ai văzut când ai alunecat. Spune psalmistul David cu atâta smerenie şi cu adevărat cred că este vorba de smerenie când exprimi lucrul acesta: „Fărădelegea mea şi păcatul meu înaintea mea e pururea.” (Ps. 50, 4) Conştientizase că nu putem trăi o clipă fară de păcat sau să nu fim în păcat.

Şi atunci, sigur că cea mai mare taină care s-a petrecut în sufletul lui Adam la cădere a fost discuţia cu diavolul.

Vedeţi cum s-a prefăcut ?

 „ - Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai ?" (Fac. 3, 1) zice diavolul în chipul unei făpturi.

Iar femeia a zis către şarpe: „ - Roade din pomii raiului putem să mâncăm, numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !»" (Fac. 3, 2-3)

 Ce bine informat a fost diavolul ! A ştiut cum să le strecoare îndoiala:

„ -  Nuu, mâncaţi ! Îi e ciudă că ajungeţi ca El, ia mâncaţi să vedeţi că sunteţi ca El !”

De ce ? Văzând că el, înger fără trup a căzut din mândrie, nu-şi închipuia ca aceştia, şi cu trup şi cu duh ca el, şi îngeri şi cu trup, să nu cadă ?! Ia să-i dau şi pe aceştia jos. Cine or fi aceştia ? Ce vrea Dumnezeu să facă cu ei ?

Puţine relatări de cădere sunt încununate de măreţia și tragismul descris de proorocul Isaia în legătură cu căderea lui Lucifer: „Toţi iau cuvântul şi îţi zic: «Şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă.» În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii ! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri ! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi.»” (Isaia 14, 10-14) Deci vedeţi invidia diavolului de unde vine ?

De fapt ce vrea să facă Dumnezeu cu noi ? Să ne înmulţim pe pământ, să ne sfinţim, să luăm har şi să înlocuim ceata căzută a îngerilor: „Plini-va căderi, zdrobi-va capetele pe pământ ale multora.” (Ps. 109, 2, Psaltirea Neamţ 1843) „Chema-va cerul de sus şi pământul de jos să aleagă pe cuvoșii Săi.” (Ps. 49, 5; Psaltirea Neamţ 1843)

La întemeierea familiei în Eden, formată din Adam şi Eva a fost binecuvântarea lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul !” (Fac. 1, 28) A fost o binecuvântare cu dublu sens, când a dat-o Dumnezeu, ei nu erau căzuţi şi asta ar fi însemnat înmulţirea prin cuvânt şi extinderea pe tot pământul, adică viaţă îngerească şi pământul ar fi rodit ca un rai iar în a doua stare de familie cu notă biologică, le-a spus: Cunoaşte pe femeia ta, Eva şi naşte fii. Atunci s-a supărat şi a şi spus: „Pământul să-ţi dea spini, faţa să fie transpirată, pâinea cu sudoare să o mănânci, tu să fii capul femeii !” (Fac. 3, 17-19) I-a repetat a doua oară exact ce are de făcut, pentru că prima dată i-a spus la modul duhovnicesc. Deci aceasta a fost binecuvântarea, cuvântul lui Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi. Întâi în chip duhovnicesc şi apoi: Cunoaşte pe femeia ta şi naşte fii.

Avem şi o altă mărturie în Scriptură, şi nu a cunoscut-o Iosif pe Maria până când a născut pe Cel Unul născut. Dar ce, de atunci a cunoscut-o ? Nu. De abia atunci şi-a dat seama că este taină şi ceea ce este în pântecele Mariei e dumnezeiesc în Sfânta Familie a Mântuitorului: din Tată mai înainte de toţi vecii şi din mamă sub vremi. De aceea, în contra filmelor acestora cu formă tendenţioasă, se cunoaște din Sfânta Tradiţie, protoevanghelia lui Iacob și reiese din Scriptură că Maica Domnului a fost încredinţată de la Templu spre îngrijire lui Iosif care era un bătrân înaintat în vârstă, drept și respectat în Israel, nicidecum spre a forma o familie, Maica Domnului fiind un fel de călugăriţă, o fecioară afierosită Lui Dumnezeu.

Deci El şi-a păstrat calitatea fiiască şi din Tată şi din mamă. Nu şi-a schimbat sensul Persoanei în Treime, tot Fiu a rămas.

Blestemul care a fost pus de Dumnezeu pe om ca să îmblânzească răutatea diavolului pentru că diavolul se pornise cu foarte mare înverşunare şi dacă Dumnezeu nu ar fi zis nimic de rău omului, diavolul s-ar fi răzvrătit că fară nici o mustrare a căzut din cer. Adică, cum el rămâne întunecat fară drept de îndreptare şi cum oamenii care au căzut, au şansa de a se îndrepta ? Că îi spune la un moment dat, după toate certurile: „ (...)iar tu, femeie, vei zdrobi capul şarpelui. (Fac. 3, 15) Vedeţi ? A avut grijă să lase semnul răscumpărării. Dar diavolul nu a mai făcut acest război cu oamenii chinuiţi ci cu fiii lui Adam pentru că, aţi văzut, legislaţia şi judecata pe pământ a început de la primii doi fii, care, unul a adus pârga fructelor iar unul a adus rodul adevărat al pământului, mielul şi laptele şi jertfa şi untura. S-au omorât între ei cu bâta, cu piatra, cu ce s-or fi ucis la vremea respectivă. Cain s-a ridicat asupra lui Abel şi l-a ucis. S-a ridicat înseamnă că l-a lovit, acesta este cuvântul. Deci blestemul a lucrat de la sine pentru a îmblânzi mânia diavolului. Diavolul pândea această reacţie dar Dumnezeu s-a făcut că l-a lepădat pe om şi Duhul Sfânt ne-a lăsat mărturie în psalmi: „să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc. la aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el.” (Ps. 68, 21) Aceasta e cântarea lui Adam la porţile raiului după ce s-a pus heruvim cu sabia de foc: „și izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Fac. 3, 24)

După familia alcătuită din Adam şi Eva, fiii lor au avut familii. Spune că la rândul lor au născut fii şi fiice şi apoi, ceea ce consemnează Scriptura, în Evanghelia de la Matei, în Cartea neamului, arată clar, fiecare cum a născut din generaţie în generaţie paisprezece neamuri până la Babilon, după aceea, de la Babilon până la David şi de la David până la Hristos tot paisprezece.