Tatăl, Fiul și cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă și nedespărţită, aceste Trei Persoane unite și neamestecate, de mai înainte de timp, fără de cauză, de început și sfârșit, alcătuiau familia duhovnicească a Cerului, după cum relatează Sfântul Ioan Gură de Aur și Inocenţiu de Odessa. Regele David specifică în Psalmi: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. 32, 6) Deci Dumnezeu ceea ce a creat a creat în Duh și în Cuvânt. Apoi iarăși un verset frumos al psalmistului David spune: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit (...)” (Ps. 118, 73) Care sunt mâinile Lui Dumnezeu ? Fiul și Duhul Sfânt. Cum este omul făcut ? Ce sfat a fost în Sfânta Treime ? „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră (...)” (Fac. 1, 26) Aceeași legătură de rudenie era și în primul Om, între Adam și Eva, că nu se face diferenţă și zice: „Şi au făcut Dumnezeu pe om după chipul Lui Dumnezeu l-au făcut pe dânsul, bărbat și femeie i-au făcut pe ei.” (Fac. 1, 27, Biblia ed. 1914) Tatăl a îndeplinit rolul de mumă şi a născut pe Fiul din sânurile Sale mai înainte de toţi vecii, aşa cum numai Duhul Sfânt ştie, că zice Apostolul: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.” (I Cor. 2, 10)
Nouă așa ne consemnează Scriptura. Cine vrea să se suie mai sus decât Dumnezeu, păţește cum a păţit Lucifer, cade în neant, cade în neștiinţa și necunoașterea Scripturii, pentru că adânci sunt tainele Scripturii. Spune așa: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39) dar aveţi grijă la „unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.” (2 Pt. 3, 16)
„Aceasta este cartea facerii oamenilor, în care zi au făcut Dumnezeu pre Adam, după chipul Lui Dumnezeu l-au făcut pe el. Bărbat și femeie i-au făcut pe ei și i-au binecuvântat; și au chemat numele lui Adam în ziua în care i-au făcut pe ei.” (Fac. 5, 1-2, ediţia 1914)
Cum i-a făcut bărbat și femeie ?
Femeia dormea in coasta lui Adam așa cum a dormit Biserica în coasta Lui Hristos, ca să fie clar. Adam a adormit și a scos viaţă din coastă, pentru că așa spune: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă.” (I Cor. 15, 45) Deci el a beneficiat din plin de înţelepciunea şi puterea Duhului Sfânt, harul şi harismele fără de măsură, de aceea spune că sufletul, la ieşirea din trup, are înţelepciunea adamică de dinainte de cădere. Deci în clipa în care Hristos a murit, cum spune în Prohod, în clipa aceea, din coasta lui Hristos a fost scoasă viaţa, deci a fost scoasă Biserica şi a curs sânge şi apă (cf. Ioan 19, 34) -Împărtăşania sau Euharistia şi Botezul.
Dar în acelaşi timp şi Fecioara Maria a născut pe Fiul fără de tată fiind tot o familie. De ce o familie ? Pentru că Fecioara Maria era mireasa Tatălui din cer. Deci aceeaşi familie duhovnicească a fost Adam şi Eva. Iar Inocenţiu de Odesa explică: Atât omul cât şi femeia au fost creaţi şi cu organele biologice, creaţi integri din punct de vedere biologic, anatomic, dar şi cu puterile sufleteşti mai presus de putere, adică întăriţi în har pentru că de asta mâncau din pomul vieţii, încât aveau măsura să discute şi să stea la sfat cu Dumnezeu.
Aceasta este cea mai mare taină că a văzut omul că nu e bine să fie singur pe pământ. Şi spune, l-a adormit pe Adam un somn adânc. De ce l-a adormit cu somn adânc pe Adam ? Aşa cum Fecioara Maria nu înţelege deplin Întruparea şi spune: „să nu-mi fie o înşelare ca Evei oarecând” (Acatistul Bunei Vestiri) aşa nici Adam nu cunoaşte facerea Evei, dar spune aşa: „Iată os din oasele mele și trup din trupul meu.” (Fac. 2, 22) Vedeţi ce prooroc era ? Iată trup din trupul meu, carne din carnea mea, viaţă se va chema – Eva. Vedeţi ? Şi i-a fost lui femeie.
Dar în ce sens femeie ? În sens de colaborare şi ajutor pe pământ pentru că exista aici pe pământ viaţa îngerească. Aici sunt cele două stări: viaţa îndumnezeită îngerească şi viaţa anatomică și biologică care era cuprinsă în duhovnicesc şi stătea între stricăciune şi nestricăciune; între stricăciune în momentul căderii şi între nestricăciune în momentul harului. Şi atunci, ce s-a întâmplat ? Pentru că în împărăţia lui Dumnezeu „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Mt. 22, 30) Sufletul are o nuanţă bărbătească, indiferent că e suflet femeiesc sau suflet bărbătesc, aşa era şi Eva din Adam. Ea era femeie cu trupul dar era suflet viu cu duhul şi atunci ea era încununată cu virtutea bărbăţiei. De aceea nu spune în primul psalm fericită femeia, ci „fericit bărbatul care n-a stat în calea necredincioşilor” (Ps. 1, 1), adică sufletul puternic, demn, plin de virtutea bărbăţiei.
În clipa în care Eva s-a supus ascultării lui Adam, ei lucrau ca un întreg, cum ar lucra, de exemplu, privirea cu mintea: mă gândesc cum să privesc la pădurea aceea şi ochii deja privesc. Numai cât gândea femeia ceva şi Adam lucra, numai cât gândea Adam ceva şi femeia lucra. Se sincronizau, erau complementari unul celuilalt, erau în directă legătură cu Ziditorul şi în directă şi profundă lucrare între ei; gustând din Pomul Vieţii, din Cuvântul, avansau în acea unitate de care vorbește Hristos: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi.” (In. 17, 21)
De ce spune: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ?” (Fac. 1, 26) Tatăl ascultă întocmai de Fiul, Fiul ascultă întocmai de Tatăl şi Duhul Tatălui lucrează în Fiul şi se revarsă atunci când este nevoie, din dragoste. Acelaşi duh se revărsa din Adam în Eva atunci când era vorba de dragostea şi apropierea lor pentru că erau singuri pe pământ. Ei se plimbau prin rai ca nişte turişti. Pentru ei raiul, spune Părintele Stăniloae, era atât de inocent, încât nici nu l-au înţeles. De aceea l-au şi pierdut atât de repede. Şi iarăşi spune în învăţătura „Trăirea Lui Dumnezeu în Ortodoxie” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae), că în momentul în care ei simţeau o şovăire, alergau la pomul vieţii şi mâncau. În „Teologia Dogmatică Ortodoxă” de Silvestru de Canev este explicat tot în amănunt, cum mâncau, cum se întăreau cu duhul, fiindcă pentru ei în orice clipă îşi îndeplineau acea Fericire care este în cele nouă Fericiri pe care le spune Mântuitorul pe Munte: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8) Ei erau atât de curaţi şi inocenţi că vorbeau cu Dumnezeu cum vorbim noi acum faţă către faţă.
Dar, în momentul în care erau să se înmulţească, spune Gheorghe Chedrinos în Hronograf şi spun Sfinţii Părinţi, Sfântul Maxim Mărturisitorul, înmulţirea s-ar fi făcut prin cuvânt, deci numai s-ar fi sfătuit omul cu femeia să nască un prunc, ar fi rămas însărcinată şi năştea o nouă icoană a lui Dumnezeu, om întreg înduhovnicit, fără să aibă loc această reproducere anatomică pe care noi o asistăm cu medic, cu moaşe, injecţii, perfuzii, și așa mai departe, ci copilul se năştea exact cum S-a născut Hristos din Fecioara Maria şi Cuvântul din pântecele Tatălui mai înainte de toţi vecii. Deci fără de urmă, fără de prihană, fără de stricăciune, fără de întinăciune, fără de sânge, fară de dureri.
Este incorect în filmele pe care le vedem noi cu Iisus la televizor, când arată pe Fecioara Maria făcând gesturi pur femeieşti în timpul naşterii. Nu există aşa ceva.
Fecioara era scaun de heruvimi, acolo era toată Împărăţia Cerului. Nici vorbă ! Altfel nu ar fi stat steaua deasupra şi nu ar fi venit magi din toate zările pământului şi păstori şi îngeri ca să cânte. Vă daţi seama ce ar fi fost ca taina să nu mai fie taină ?! De aceea se şi spune „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută !” (Troparul Născătoarei de Dumnezeu)
Deci Adam şi Eva sunt familia tainică care nu aveau nici o legătură de rudenie. Aceasta este puterea Lui Dumnezeu şi se specifică „unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii” (Octoih). Dumnezeu a schimbat codul genetic al celor doi, ca ei, deşi au fost luaţi unul din altul, să aibă coduri diferite pentru a face gene „paralele", pentru a nu ieşi acei bolnavi biologic datorită apropierii de sânge.
A lăsat Dumnezeu această taină şi după căderea omului. De ce a pus harisma aceasta ? Pentru a putea fi viaţă pe pământ. Ei se năşteau dar Dumnezeu avea această putere, că la El totul este cu putinţă, să nu pună aceeaşi oglindă genetică în fiecare. Schimba codul, ca ei luându-se soră cu frate să fie doar familie, nicidecum rudenie de sânge. Atât de mare era harul ! Spune Chedrinos: A născut Eva 50 de gemeni şi 100 de copii câte unul. A trăit Eva 960 de ani şi Adam 930 de ani şi a născut fii şi fiice. De ce spune fii şi fiice ! Nu s-au născut numai băieţi şi numai fete. Cain s-a născut odată cu Calmaca, Abel s-a născut cu Delbora. Singurul care s-a născut de unul singur a fost Sit care a fost numit şi fiul lui Dumnezeu pentru că îi strălucea faţa. El a fost răpit la cer şi a adus scrierea şi astronomia. Este primul copil curat născut după cădere, după ce au plâns şi s-au pocăit.
Cain şi Abel sunt născuţi din durerea supărării sufleteşti pentru că ei plângeau la poarta Raiului şi Dumnezeu le-a spus: „Gata, cunoaşte, Adame pe femeia ta, Eva, faceţi fii şi nu pierde vremea ! Răscumpărătorul prin voi vine, nu din altă parte.” Şi ei atunci au devenit familie. Dar Dumnezeu când a pus protopărinţii noştri bărbat şi femeie, exact cu acest scop i-a pus pentru că mai înainte în preştiinţa Lui Dumnezeu - nu există predestinare - ştia că vor cădea şi atunci au fost făcuţi întregi şi anatomic. Sensurile lor biologice şi mişcarea biologică a trupului cum o cunoaștem astăzi, acest complex raţional, emoţional, volitiv, instictual și neuro-vegetativ, acestea toate s-au sădit în om din momentul căderii, când a fost înlocuită veşnicia cu timpul şi viaţa veşnică cu viaţa pieritoare pentru că ei nu au murit cu duhul, ei au murit cu sufletul.
Putem deci vorbi de familie în înţelesul actual abia după cădere. În rai nu a fost familie. Ei au fost două suflete în două trupuri nepervertite, pentru că erau harici, ea avea organe femeieşti dar nu simţea plăcerea, pofta şi diferenţa biologică.
Am citit odată în revista aceea pentru monahi, care se tipăreşte în Ardeal şi un profesor scrisese în acea revistă: căderea lui Adam din rai a fost de fapt plăcerea trupească care e atracţia dintre bărbat şi femeie. L-am sunat şi i-am spus: „- Vezi că acela ţi-a scăpat în revistă o prostie.” Iar răspunsul a fost „- Nu-ţi convine, n-o mai cumpăra.” Şi am stricat relaţia cu acela doar pentru că i-am corectat ideea din revistă pentru că aceasta e ca o erezie. În rai e totul curat. Nimic necurat nu intră în împărăţia Lui Dumnezeu. Acolo nu există stricăciune. Totul e nestricăciune. Raiul este creat prin cuvânt: „Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit.” (Ps. 32, 9) Zice Sfântul Vasile de câtă cinste s-a învrednicit omul că toate celelalte vietăţi s-au făcut prin poruncă iar omul de Mâinile Lui Dumnezeu.
Cu câtă delicateţe S-a pregătit Dumnezeu să-l facă pe om - a sădit rai. Vă daţi seama ? Dumnezeu personal a pus fiecare pom iar Părintele Stăniloae explică, pomii sunt virtuţile minţii şi ale sufletului care sunt de fapt în om, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu e în noi. Deci când spune că Dumnezeu sădea rai nu se referea la câmpia mărginită din Mesopotamia, dintre Tibru şi Eufrat ci se referea la inima curată a lui Adam care cuprindea toată Împărăţia Lui Dumnezeu. Acela era raiul propriu zis. De aceea era îndumnezeit, pomii făceau şi floare şi rod şi frunze şi coapte şi pârgă. Deci totul era o veşnicie, o permanentă înnoire.
Din clipa în care Adam şi Eva au căzut, s-a întâmplat un lucru pe care ni-l explică Silvestru de Canev. Pomul binelui şi răului când a fost pus în rai a avut următoarea restricţie: să nu mâncaţi din el dar în clipa în care protopărinţii s-au dus şi au mâncat din acest pom, au schimbat şi sensul pomului. Pomul nu a mai fost pomul binelui şi răului, ci al răului şi al binelui. Întâi au gustat nenorocirea ca să înţeleagă binele ce avea să-l aducă Hristos cel vestit prin prooroci şi prin toţi drepţii Vechiului Testament.
Deci această vale a plângerii a fost creată din neascultarea omului şi atunci natura s-a pervertit şi pomul şi-a schimbat firea şi s-a numit pomul răului şi al binelui. În clipa în care a gustat, răul a prins direcţie în om, diavolul a pus stăpânire pe inima lui şi atunci absolut că inima lui Cain putea să fie inimă de ucigaş. De ce ? Pentru că el era pământesc, era născut din împreunarea dobitocească. Psalmistul David spune: „Omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 21) Deci nu numai că s-a alăturat, s-a şi asemănat - înmulţeşte-te ca dobitoacele dacă nu vrei să fii mare prin cuvânt ! Aici este esenţa tainei călugăriei, vedeţi ? Cine are ochii deschişi poate să înţeleagă care este diferenţa dintre familia duhovnicească şi familia biologică: soţul cunoaşte pe soţia sa şi naşte fii; călugărul, monahul cunoaşte pe soţia sa, Biserica, şi naşte fii. Dar cum ? În duh: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi !” (Gal. 4, 19) Se botează robul lui Dumnezeu, se tunde monahul cutare, schimonahul cutare, rasoforul cutare. Deci ei se nasc din cuvânt, moare omul vechi şi se naşte cel nou. Aceasta este taina. Aşa ar fi trebuit să fie şi în rai, fără să mai fie consum de energie biologică.
Şi arată clar, cine au fost aceşti oameni care au ajuns la măsura aceasta ? Pentru că ar fi trebuit să moară oamenii, nu puteau să trăiască o veşnicie. Dar ce fel de stare au avut aceşti oameni ? Cum au avut-o Enoh şi Ilie care au fost răpiţi de vii la cer pentru viaţa lor aleasă dar pentru că s-au născut din mame stricăcioase şi ca să rămână de mărturie că e adevărată trăirea din cuvânt şi veşnicia omului din cuvânt, ei vor trăi până la apocalipsă vii, răpiţi la cer, Dumnezeu ştie în al câtelea cer sau în ce cer sunt hotărâţi de Dumnezeu; se întorc pe pământ, gustă moartea într-o clipă şi se duc veşnic la cer. Ei nu pot fi mai sus ca Hristos. Pentru că Hristos este începătura celor adormiţi. El este primul. Pentru că în Adam toţi mor, în Hristos toţi înviază. Vedeţi ? Aceasta este esenţa. De aceea Cain a putut fi ucigaș. Pentru că s-a născut din doi părinţi căzuţi în păcatul neascultării şi în păcatul prieteniei cu diavolul. În momentul în care ne împărtăşim, noi spunem următoarea vorbă: „Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta.” Despre ce taină e vorba ? Este vorba despre Rugăciunea înainte de Împărtăşanie. Discuţia dintre Adam şi Eva din rai unde dracul nu s-a putut apropia dar a stat la mărginirea harului. Şi de unde ştim ca există har mărginit care păzeşte pe omul adevărat ? Ştim de la satana. Vine satana, cutreieră cerul şi pământul şi spune: Doamne, dar nu am aflat sub cer pe pământ, cât am cutreierat tăria, om ca robul Tău Iov. Dacă Tu i-ai îngrădit toate cu harul, cum să mă ating eu de el ? A spus: Bine, ridic harul de la el, atinge-te, dar de sufletul lui să nu te atingi ! De ce ? Era de sorginte divină. Şi i-a omorât tot, nu a rămas nimic, ştiţi ! Grămada de gunoi şi cioburi de sticlă. În momentul când a fost să se atingă de sufletul lui şi să-l smintească, ce a făcut Iov ? Doamne, ce faci, dormi ? A stat la sfat cu Dumnezeu la modul direct. Nu şi-a pierdut firea. A stat cu Dumnezeu direct la sfat. Aşa este şi cu noi. Cât Adam şi cu Eva au stat în rai şi au mâncat din pomul vieţii şi au ascultat cuvântul Lui Dumnezeu, care cuvânt era şi vorbit dar era şi închipuit în pom, ei erau vii, pentru că prin ei trăia Hristos, pentru că suflarea de viaţă care s-a suflat asupra lor era din Duhul Sfânt, energia necreată, materia fară de materie, lumina mai presus de lumină, înţelepciunea mai presus de înţelepciune, viaţa mai presus de viaţă, deci nu există cuvânt. De aceea spune apofatic şi catafatic. În momentul în care s-au apropiat de marginea raiului, adică s-a depărtat harul, s-a subţiat sufletul omului ca o pânză de paianjen, aşa cum spune în psalmi.
Diferenţa dintre bine şi rău atâta este de subţire, cât ai rupe o pânză de păianjen. Aţi văzut cât este de subţire, nici nu ai văzut când ai alunecat. Spune psalmistul David cu atâta smerenie şi cu adevărat cred că este vorba de smerenie când exprimi lucrul acesta: „Fărădelegea mea şi păcatul meu înaintea mea e pururea.” (Ps. 50, 4) Conştientizase că nu putem trăi o clipă fară de păcat sau să nu fim în păcat.
Şi atunci, sigur că cea mai mare taină care s-a petrecut în sufletul lui Adam la cădere a fost discuţia cu diavolul.
Vedeţi cum s-a prefăcut ?
„ - Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai ?" (Fac. 3, 1) zice diavolul în chipul unei făpturi.
Iar femeia a zis către şarpe: „ - Roade din pomii raiului putem să mâncăm, numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !»" (Fac. 3, 2-3)
Ce bine informat a fost diavolul ! A ştiut cum să le strecoare îndoiala:
„ - Nuu, mâncaţi ! Îi e ciudă că ajungeţi ca El, ia mâncaţi să vedeţi că sunteţi ca El !”
De ce ? Văzând că el, înger fără trup a căzut din mândrie, nu-şi închipuia ca aceştia, şi cu trup şi cu duh ca el, şi îngeri şi cu trup, să nu cadă ?! Ia să-i dau şi pe aceştia jos. Cine or fi aceştia ? Ce vrea Dumnezeu să facă cu ei ?
Puţine relatări de cădere sunt încununate de măreţia și tragismul descris de proorocul Isaia în legătură cu căderea lui Lucifer: „Toţi iau cuvântul şi îţi zic: «Şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă.» În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii ! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri ! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi.»” (Isaia 14, 10-14) Deci vedeţi invidia diavolului de unde vine ?
De fapt ce vrea să facă Dumnezeu cu noi ? Să ne înmulţim pe pământ, să ne sfinţim, să luăm har şi să înlocuim ceata căzută a îngerilor: „Plini-va căderi, zdrobi-va capetele pe pământ ale multora.” (Ps. 109, 2, Psaltirea Neamţ 1843) „Chema-va cerul de sus şi pământul de jos să aleagă pe cuvoșii Săi.” (Ps. 49, 5; Psaltirea Neamţ 1843)
La întemeierea familiei în Eden, formată din Adam şi Eva a fost binecuvântarea lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul !” (Fac. 1, 28) A fost o binecuvântare cu dublu sens, când a dat-o Dumnezeu, ei nu erau căzuţi şi asta ar fi însemnat înmulţirea prin cuvânt şi extinderea pe tot pământul, adică viaţă îngerească şi pământul ar fi rodit ca un rai iar în a doua stare de familie cu notă biologică, le-a spus: Cunoaşte pe femeia ta, Eva şi naşte fii. Atunci s-a supărat şi a şi spus: „Pământul să-ţi dea spini, faţa să fie transpirată, pâinea cu sudoare să o mănânci, tu să fii capul femeii !” (Fac. 3, 17-19) I-a repetat a doua oară exact ce are de făcut, pentru că prima dată i-a spus la modul duhovnicesc. Deci aceasta a fost binecuvântarea, cuvântul lui Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi. Întâi în chip duhovnicesc şi apoi: Cunoaşte pe femeia ta şi naşte fii.
Avem şi o altă mărturie în Scriptură, şi nu a cunoscut-o Iosif pe Maria până când a născut pe Cel Unul născut. Dar ce, de atunci a cunoscut-o ? Nu. De abia atunci şi-a dat seama că este taină şi ceea ce este în pântecele Mariei e dumnezeiesc în Sfânta Familie a Mântuitorului: din Tată mai înainte de toţi vecii şi din mamă sub vremi. De aceea, în contra filmelor acestora cu formă tendenţioasă, se cunoaște din Sfânta Tradiţie, protoevanghelia lui Iacob și reiese din Scriptură că Maica Domnului a fost încredinţată de la Templu spre îngrijire lui Iosif care era un bătrân înaintat în vârstă, drept și respectat în Israel, nicidecum spre a forma o familie, Maica Domnului fiind un fel de călugăriţă, o fecioară afierosită Lui Dumnezeu.
Deci El şi-a păstrat calitatea fiiască şi din Tată şi din mamă. Nu şi-a schimbat sensul Persoanei în Treime, tot Fiu a rămas.
Blestemul care a fost pus de Dumnezeu pe om ca să îmblânzească răutatea diavolului pentru că diavolul se pornise cu foarte mare înverşunare şi dacă Dumnezeu nu ar fi zis nimic de rău omului, diavolul s-ar fi răzvrătit că fară nici o mustrare a căzut din cer. Adică, cum el rămâne întunecat fară drept de îndreptare şi cum oamenii care au căzut, au şansa de a se îndrepta ? Că îi spune la un moment dat, după toate certurile: „ (...)iar tu, femeie, vei zdrobi capul şarpelui. (Fac. 3, 15) Vedeţi ? A avut grijă să lase semnul răscumpărării. Dar diavolul nu a mai făcut acest război cu oamenii chinuiţi ci cu fiii lui Adam pentru că, aţi văzut, legislaţia şi judecata pe pământ a început de la primii doi fii, care, unul a adus pârga fructelor iar unul a adus rodul adevărat al pământului, mielul şi laptele şi jertfa şi untura. S-au omorât între ei cu bâta, cu piatra, cu ce s-or fi ucis la vremea respectivă. Cain s-a ridicat asupra lui Abel şi l-a ucis. S-a ridicat înseamnă că l-a lovit, acesta este cuvântul. Deci blestemul a lucrat de la sine pentru a îmblânzi mânia diavolului. Diavolul pândea această reacţie dar Dumnezeu s-a făcut că l-a lepădat pe om şi Duhul Sfânt ne-a lăsat mărturie în psalmi: „să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc. la aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el.” (Ps. 68, 21) Aceasta e cântarea lui Adam la porţile raiului după ce s-a pus heruvim cu sabia de foc: „și izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Fac. 3, 24)
După familia alcătuită din Adam şi Eva, fiii lor au avut familii. Spune că la rândul lor au născut fii şi fiice şi apoi, ceea ce consemnează Scriptura, în Evanghelia de la Matei, în Cartea neamului, arată clar, fiecare cum a născut din generaţie în generaţie paisprezece neamuri până la Babilon, după aceea, de la Babilon până la David şi de la David până la Hristos tot paisprezece.
