Părintele Petre Semen, cercetător al culturii și civilizaţiei iudaice, expert în limba ebraică și profesor de Vechiul Testament, în tratatul său numit „Arheologia biblică în actualitate” are două capitole dedicate exact acestui subiect. De acolo aflăm că pentru noţiunea de familie, limba ebraică folosește termenul „baith” care desemnează două lucruri deopotrivă: atât casa care-i adăpostește pe membrii unei familii cât și membrii și descendenţii unei familii. Relatarea creării primului cuplu uman legitimează căsătoria monogamă care singură corespunde pe deplin voii Lui Dumnezeu, poligamia apărând abia prin descendenţii lui Cain. Trăind într-o societate patriarhală, rolul femeii era orientat spre mediul casei și al familiei, excepţie fiind doar câteva femei care s-au impus în viaţa publică: Debora, Hulda, Iudith, Ester. Cu toate excepţiile, caracteristica societăţii vechiului Israel era aceea că se baza pe căsătoriile monogame: „Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.” (Ecclesiastul 9, 9); prezenţa mai multor femei în aceeași familie arătându-se întotdeauna dezavantajoasă. Cu toate că femeia era subordonată bărbatului, rolul ei creștea fundamental când devenea mamă; soţul se atașa de ea iar copii îi datorau multă preţuire.
Pe temeiul poruncii divine date primilor oameni: „Creșteţi și vă înmulţiţi și stăpâniţi pământul” (Fac. 1, 28), la israeliţi era considerat ca blestemat de Dumnezeu cel care a murit fără să îndeplinească această poruncă. Aici avem mărturia Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana; în momentul când au mers cu darul la altar, au fost izgoniţi de arhiereul Isahar care era arhiereul anului şi nici măcar nu i-a primit pentru binecuvântare şi pentru spălarea păcatelor cu jertfa ce o aduseseră, mieluşel sau turturele. I-a fugărit şi s-au dus unul acasă în grădină şi unul la oi pe munte, pe Valea Chedronului, unde este peştera Sfântului Ioachim şi este şi peştera Sfintei Ana pe Valea Hozevei. S-au dus acolo şi au făcut rugăciune pentru că vârstinicii Ioachim şi Ana mai aveau şi o casă în Ierusalim, unde este astăzi pretoriu, imediat la intrarea pe poarta Damascului. Aveau moşie, Ana a fost o femeie foarte bogată.
Aici mai trebuie să facem unele clarificări. Una din ele ar fi că rostul acesta biologic manifestă acum insticte de tot felul ca răspuns la o natură care freamătă odată cu el și asupra căreia nu mai are controlul deplin pe care-l avea în paradis, ba din contră, uneori îl domină pe om și face din el o piesă într-un angrenaj impersonal și insensibil, din stăpânul palatului numit Creaţia Lui Dumnezeu, dependentul ei: „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.” (Rom. 8, 22) Avem și mărturia psalmistului David, o constatare dar și o ironie, atât la adresa căderii protopărinţilor cât și la adresa căderilor noastre de fiecare zi: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Ps. 48, 12) Prin ce s-a asemănat ? Prin instincte și prin înmulţirea aceasta pe care o au toate făpturile. Dar se mai aseamănă și prin altceva; prin căderile din ce în ce mai prăpăstioase din starea de fiinţă raţională care gândește și trăiește echilibrat, în starea de sclav al poftei și al comportamentului lipsit de civilizaţie, de chibzuinţă, de acea „omenie” de care vorbim noi poporul român, termen pe care nu-l găsim la nici un alt popor ca echivalenţă. Mai este o ironie fantastică: folosirea voinţei și raţiunii pentru a ajunge mai rău ca animalele, mai prejos decât echilibrul unui instinct natural. Aici este căderea dar tot aici este și ridicarea. De ce ? Pentru că îndemnul creșteţi nu se referă doar la nivelul trupesc, ci și la cel spiritual dar poate mai ales la cel spiritual. Noi nu spunem spiritual, acesta-i un cuvânt mai profan, noi spunem duhovnicesc care este mai mult decât spiritual, este personal, este o lucrare a Duhului Sfânt: „Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire.” (I Pt. 2, 2) Până când să creștem duhovnicește ? Abia în prima fază până ce „ne vom întoarce în pământul din care am fost luaţi” (Fac. 3, 19) Din care pământ am fost luaţi ? Oare din acest pământ stricăcios și negru ? Nu ! Ci din pământul nestricăcios al raiului care s-a ridicat la cer înainte de potop. Când vom ajunge pe acel pământ, vom crește și acolo, dar după alt chip: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin (...)” (I Cor. 13, 12)
După începerea întemeierii de familii și nașterea de fii și fiice, structura aceasta a firescului uman numită famile, a început să primească binecuvântarea prin mâna părinţilor, prin patriarhii Vechiului Testament. Ei erau într-un fel ca patriarhii noștrii de astăzi, patriarhii de Biserici naţionale. Avraam, Isaac, Iacov, cei cei doisprezece fii ai lui Iosif, toţi au fost ca niște patriarhi de astăzi, cele doisprezece seminţii ale lui Israel. Acum este Israelul cel Nou, întregul neam creștin, indiferent de origini dar educat duhovnicește, înţelegător și împlinitor al celor ascunse în Legea care „ne-a fost călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24): „împărăţia Lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.” (Mt. 21, 43) „căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.” (Mt. 3, 9) „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt. 5, 17) Și de ce spun ascunse ? Nu ascunse de puterea lor de înţelegere, că mulţi L-au văzut pe Mesia în prescripţiile și învăţăturile Legii, ci ascunsă de deschiderea lor către Dumnezeul Cel Adevărat, că erau ca pruncii încăpăţânaţi; ascunsă și de contextul primitiv și necivilizat al lumii în care trăiau, - cum să le vorbești lor în chip deschis de dragoste, de pace, de civilizaţie când ei trăiau in mijlocul popoarelor canaanite care venerau organele sexuale și jertfeau copii în rituarile lor sau îi puneau în temelii de casă cum arată mărturiile descoperirilor arheologice ale secolului nostru.
Până după Potop nu putem vorbi de familie binecuvântată, ci mai mult de cursul biologic sădit prin îndemnul către creștere și a înmulţire, mai mult un experiment al fiinţei umane în raport cu cât se poate depărta sau apropia prin liber arbitru de Dumnezeu și ce consecinţe pot apărea, un joc de statistică și sociologie dacă vreţi să spunem așa: „După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: «Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea.»” (Fac. 7, 1)
După Potop, odată cu Avraam și Sara, vorbim deja de binecuvântare, vorbim de modelele absolute ale Vechiului Testament care au rămas ca mărturie până în zilele noastre: „(...) Cel ce ai binecuvântat pe robul Tău Avraam și ai deschis pântecele Sarrei și l-ai făcut tată a multe neamuri; Cel ce ai dăruit pe Isaac Rebecăi și ai binecuvântat nașterea ei; Care ai însoţit pe Iacov cu Rahela și dintr-însul ai arătat doisprezece patriarhi; Cel ce ai însoţit pe Iosif cu Asineta și le-ai dăruit lor prunci pe Efrem și pe Manase; Care ai primit pe Zaharia și Elisabeta și le-ai dat lor prunc pe Înaintemergătorul; Cel ce din rădăcina lui Iesei, după trup ai crescut pe pururea Fecioara și dintr-însa Te-ai întrupat și Te-ai născut spre mântuirea neamului omenesc; Care, pentru negrăitul Tău dar și pentru multa Ta bunătate, ai venit în Cana Galileii și nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege și nașterea de prunci dintr-însa. Însuţi Stăpâne Preasfinte, primește rugăciunea noastră, a robilor Tăi și, precum acolo, și aici, fiind de faţă cu ajutorul Tău cel nevăzut, binecuvintează nunta aceasta.” (Rugăciune în Slujba Cununiei)
La ce fel de neamuri a fost făcut tată Avraam ? „(...) ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Fac. 22, 17) adică două neamuri, de oameni sfinţi sau de oameni păcătoși că acesta este simbolul nisipului, al deșertului – lumea căzută, iar stelele cerului, lumea mântuită: „ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filip. 2, 15) „căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem.” (Fapte 17, 28)
Adesea vin credincioșii și întreabă de tâlcuirea acestui minunat psalm cincizeci, pe care toţi îl știu pe de rost, când spune „că întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea”. Aici sunt sensuri multe și foarte adânci că am putea vorbi o zi întreagă. Nu vă spun decât ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul și Cuviosul Eftimie Zigabenul în volumele acestea două de o valoare inestimabilă, un compediu de patrologie cu tâlcuiri la Psalmi pentru cei așa păcătoși, cu înţelegerea întunecată ca noi. Deși nunta s-a făcut pentru nașterea de fii, cu toate acestea ea își are firea și originea în patimă, în căderea în păcat, că nu era așa în rai, acolo era altă stare, cum am vorbit. Deci acum până și începutul nunţii este în îndulcire. Dar ce fel de îndulcire ? O îndulcire care nu mai este spre viaţă, ci spre moarte: „Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Rom. 5, 14) și vom vorbi la nunta în Noul Testament că se schimbă rostul ei „căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (1 Cor. 15, 22), adică Sfânta Euharistie, Sfânta Împărtășanie care se dă mirilor în Taina Cununiei creștine: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.” (Ioan 6, 54-57) Mărturia celor de mai sus o avem la Bunavestire și la Nașterea Domnului, când la starea adamică de curăţie și mai presus ea numai Maica Domnului se ridică din toată creaţia. Cum așa ? Simplu: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieș. 33, 20) și continuăm cu Sfântul Andrei Criteanul „dar pe Cuvântul Întrupat văzându-L, pe Fecioara o fericim”. De ce ? Pentru ea naște iarăși mai presus de Lege, fără de sămânţă și mai presus de firea biologică, deci încă odată înmulţirea prin cuvânt și hrana din Hristos Cuvântul – Pomul Vieţii din mijlocul Raiului și Hristos - Pomul Vieţii din Sfântul Potir al Bisericii, Raiul care S-a coborât din nou pe pământ dar acum după un alt fel de Potop, un Potop al harului, un potop care curăţește în chip nevăzut prin Jertfa Lui Hristos pe cei ce sunt în corabia Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49)
Relatarea Facerii remarcă femeia ca pe un partener pe măsura bărbatului: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Fac. 2, 23-24) Ulterior bărbatul o va stăpâni iar ea va apărea adesea ca numărându-se printre bunurile lui. De aceea i se și adresa cu termenul de „domn” și „stăpân” arătându-se că ea era proprietatea bărbatului, așa cum erau de pildă casa sau câmpul. Însăși expresia „a-și lua femeie” este înţeleasă de lingviști ca derivând dintr-o structură gramaticală echivalentă cu „a deveni stăpân”. Originea acestui fapt este clară în pervertirea apărută după neascultare descrisă în capitolul trei al Genezei: „Iar femeii i-a zis: «Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni». Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine ! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale !” (3, 16-17) Poziţia aceasta de subordonare nu a împiedicat societatea israelită să cunoască femei cu aceleași abilităţi politice ca bărbaţii: judecătoarea și proorociţa Debora care i-a salvat pe compatrioţii săi de sub jugul regelui Iabin al Canaanului (Jud. 4, 4-5); Batșeba care a reușit să-l impună la tron pe fiul ei Solomon, cu toate că nu era cel mai îndreptăţit să-l ocupe; Izabela care avea autoritate în Israel (I Regi 21); Atalia, care a ocupat câţiva ani tronul regal în Iuda; eroinele naţionale Iaela, Iudit și Estera ca unele ce au salvat poporul în momente deosebit de critice. În viaţa religioasă nu putea fi slujitoare la templu dar unele femei puteau fi profetese și se bucurau de multă consideraţie, fiind consultate chiar de miniștrii regelui (II Regi 22, 14); avem și exemplul lui Mariam, sora lui Moise, avem pe Debora, care erau inspirate de Duhul Lui Dumnezeu. Astfel, partea bărbătească și partea femeiască, au fiecare rolurile lor, nu putem înţelege taina, dar putem spune cu Sfântul Pavel: „Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu.” (I Cor. 11, 11-12)
Societatea israelită era profund religioasă. După primirea Legii sfinte de Moise, pe tocul ușii se aplica „mezuza”, un recipient ce conţinea poruncile Legii; la colţurile unor obiecte de îmbrăcăminte se adăugau ciucuri ca să-și amintească permanent de originea și sfinţenia poruncilor. Masa se lua de două ori pe zi, cea mai importantă fiind cea de seară, la care se reuneau toţi membrii familiei iar tatăl rostea o rugăciune și o formulă de binecuvântare, cum vedem că se păstrează până astăzi în familiile creștine. Trebuie menţionat că momentul juridic al încheierii căsătoriei îl constituia achitarea preţului de răscumpărare, numit „mohar” către tatăl fetei. Căsătoria avea la iniţiere, cum am spus, doar binecuvântarea capului familiei dar nu și un ritual religios; era privită ca un legământ (Mal. 2, 14; Pilde 2, 17). Și aceasta se păstrează până astăzi în tradiţia creștină și Sfântul Ioan Gură de Aur în „Omilii la Căsătorie” constată adevărul practic puterii în cuvânt a părinţilor, astfel că părinţii cu frica Lui Dumnezeu, adică mama sau tata, când spun ceva și s-a încălcat de copii, lucrul respectiv se distruge și nu dăinuie. Aceasta este valoarea și importanţa binecuvântării. Vedem că Rahela cere binecuvântarea de tatăl ei. Moise se duce slugă la preotul Ietro, pentru a o lua de soţie pe Semfora, căci nu avea bani să plătească mohar-ul.
O altă caracteristică foarte importantă cu multe ramificaţii duhovnicești și psihologice era rușinea faţă de expunerea aceasta ostentativă a goliciunii trupești. Unul din lucrurile care ne separă clar de animale, de dobitoace este acoperirea trupului și rolul intimităţii. Avem îndemnuri, ca legiuri de la Însuși Dumnezeu, după căderea și luarea „îmbrăcăminţii acesteia de piele” (Fac. 3, 21), să purtăm și haine decente, rolul sexualităţii nefiind ca în ziua de astăzi exacerbat ca o obsesie și o boală psihică.
